Alex:
Al doilea an
În ianuarie am fost aproape o lună în State. A fost poate momentul în care m-am maturizat cel mai mult, într-o singură lună. Am văzut deodată lumea altfel. Viaţa mea, viaţa în general mi s-a arătat într-o altă lumină. M-am întors în ţară hotărât să fiu un om mai bun şi mai cald, mai deschis spre oameni şi spre iubire. Mai aproape de Fetiţa pe care o iubeam. Am devenit cel mai atent iubit şi ea s-a panicat puţin. Eram altul, eram un “Alex versiunea îmbunătățită”, eram în sfârşit băiatul pe care şi-l dorea. Credeam eu…
Desigur, schimbarea mea nu a durat mult, am redescoperit că ea nu este la înălţimea aşteptărilor mele (nici măcar nu bănuiam unde aveam dreptate!) şi la începutul verii i-am spus că vreau să ne despărţim. Dar că vreau să rămânem prieteni, că o iubesc într-un fel şi vreau să o ajut, că nu vreau să ne înstrăinăm. Ea a plecat din ţară toată vara sperând să uite şi sa nu se mai întoarcă.
Spre binele ei şi al meu, ar fi fost mai bine să rămână acolo…
După ce vara a trecut pe mine mă rodea dorul de ea, de râsul ei de copil, de feţişoara ei, de degetele ei ireal de subţiri. Urma să ne împăcăm, ştiam asta, dar nu ştiam cum să o aduc înapoi. Toate gândurile mele prosteşti cu “nu mă merită” erau acum nişte copilării, eu aveam nevoie de Fetiţa mea! Cel mai nepotrivit moment pentru a afla de la mai mulţi oameni, deodată, că Fetiţa mea mă înşelase. Dar când: în primăvara când eram cel mai tandru băiat. Dar cu cine: cu un prieten comun pe care ştia că nu-l înghit. Dar de ce: din plictiseală, de distracţie, din curiozitate.
“Cum a putut să facă asta? Nu se poate, nu e adevărat! Mi-aş fi dat seama, ea e ca o carte deschisă pentru mine! Trebuie să vorbesc cu ea să mă conving că e doar o bârfă”. După zeci de mesaje în care o umileam pentru că m-a umilit, şi îi ceream socoteală, era clar: nu era nimic adevărat! Nega tot şi aducea cele mai bune argumente, iar eu mă şi înmuiasem pentru că argumentele ei veneau în întâmpinarea argumentelor inimii mele. Dar totuşi insistam cu SMS-urile, ca şi cum nu aş fi convins, pentru a-mi satisface plăcerea că “Vezi? Ştiam eu că nu poate fi adevărat!”.
Dar la un moment dat s-a întâmplat dezastrul: a recunoscut!
Exact cu un mesaj înainte să o cred cu totul şi să o chem în viaţa mea înapoi, a cedat. Tot universul meu s-a dărâmat deodată… mi s-au tăiat picioarele şi a trebuit să opresc maşina pe dreapta pentru că-mi tremurau mâinile… Am sunat-o pe cea mai bună prietenă a mea şi i-am spus grozăvia, aproape plângând, cu un nod imens în gât, cu mâinile care îmi tremurau fără să mai pot să le controlez. Eram umilit, şi îndurerat, şi lovit în orgoliul de bărbat care credea că îşi controlează iubita şi viaţa. Eram mai jos decât crezusem eu că pot fi vreodată. Rememoram ultimul an şi realizam cu lacrimi de sânge în inimă toate momentele când ne întâlneam toţi trei şi apoi noi îl bârfeam şi râdeam de el, şi cum… probabil, nu!, cu siguranţă ea râdea de mine când se vedea cu el… şi corpul ei pe care l-am adorat, şi care s-a dat fără ezitare celui mai greşit om din vieţile noastre… doar o data? Nu, cu siguranţă de mai multe ori, fără ruşine, fără teamă… şi atunci când a spus că se duce acasă să înveţe, probabil şi atunci când a plecat la munte “cu prietenele”… Cum a putut să facă aşa ceva? Şi de ce? De ce cu el? De ce mie?
Următoarea perioadă, toamna celui de-al doilea an, a fost una în care am simţit ce înseamnă depresia. Aia rea. Toate amintirile, toate, se întorceau la mine, şi le re-mixam, le puneam în altă lumină, le re-înţelegeam, şi parcă nu mai înţelegeam nimic. O iubeam şi o uram în acelaşi timp, cu tot sufletul. Mă culcam cu gândul la ea şi strângeam din ochi pentru a nu-i vedea faţa din mintea mea, şi mă trezeam gândindu-mă la ea. La “ce-ar fi fost dacă?…”, la “de ce?”. Undeva în adâncul meu mi-am promis să o fac să sufere cât sufăr eu, să mă răzbun, deşi oficial îmi spuneam că e o prostie şi că trebuia să-mi văd de viaţa (şi iubita) mea de atunci. Cum mă puteam răzbuna? Ohooo, în multe feluri, iar scenariile creşteau în mintea mea, ca în nişte filme proaste din anii ’70, care mai de care mai irealiste şi mai patetice.
Până la urmă cred că m-am răzbunat, cu vârf şi îndesat. Pe ea. Şi pe mine.
Discursurile mele lungi erau pe atât de demne şi de spectaculoase pe cât de acre erau lacrimile ei. Ea slăbise enorm din nou, îşi schimbase culoarea părului aşa cum îmi plăcea mie, se mutase de la părinţi, se apucase de cântat, făcea tot ce îi cerusem eu cât fusesem împreună. Dar eu eram din ce în ce mai demonstrativ şi mai răzbunător în frazele de reproş prin care îi arătam fără tăgadă cât de josnică fusese greşeala ei. Eu eram perfect şi nici un argument sau o jumătate de motiv nu putea da validitate actului ei. Şi eram atât de bun în a o călca în picioare, încât ea acceptase toate argumentele mele, toate “demonstraţiile”, şi se ducea din ce în ce mai jos, pe măsură ce eu, Olimpianul perfect, mă duceam din ce în ce mai sus. Şi eram demn şi o ajutam cu sfaturi şi bani, cu orice, pentru a sublinia cât de bun sunt eu, şi cât de rea e ea.
Desigur, inima mea avea parcursul invers: mi-era din ce în ce mai milă de ea, de felul în care ajunsese, începusem să-mi descopăr şi eu mii de defecte care ar fi putut să o împingă către acel gest. Începusem chiar să mă arunc după ea în abis, în abisul pe care îl merita, pentru a fi cu ea acolo jos, fără dorinţa de a o mai ridica, aşa cum încercasem anii aceia. Măcar acolo, jos, puteam fi împreună cu Fetiţa mea…
Durerea mea a trecut prin trei perioade, toate punctate cu câte o melodie. Prima – furios – a creat cea mai depresivă piesă ever, pornită de la o poezie scrisă pe telefon, pe stradă: “E o poveste ce arde durerea mea”. A doua perioadă – confuz – a dus la cea mai dragă melodie a mea, în care recunoşteam că iubesc, deşi sufăr, şi nici eu nu ştiu ce să fac: “Poate te-am uitat sau poate n-am încetat să te iubesc nicicând”. A treia – reproşând – m-a făcut să compun un text bazat pe lacrimile şi regretele ei, ca şi cum ea mi-ar cânta mie: “Știu c-am greşit dar mai ştiu că sunt fără nimeni lângă mine într-o lume de străini. Fără tine n-am pe nimeni, nu mai am”.
